Skye Boat Song

Celtic Dreams - Skye boat song

..................................................
La un moment dat,de pe pervaz,mi-a sunat telefonul. Un bâzâit scurt. Nu ştiu ce făceam,nu eram atentă. M-a trezit parcă din somn,şi m-am întors. Lângă el,dintr-o cană albă,ieşea abur şi miros de portocală. Pe fundal,atunci,ca şi-acum,Skye Boat Song. Afară,o zi clară de toamnă târzie,o lumină caldă şi mulţi copaci. În depărtare nişte dealuri încă verzi,iar aici,în faţa mea,miros de pământ ud.
Cred că a fost poate pentru prima dată când am avut într-adevăr senzaţia de Anglia, raportată oarecum la o amintire de acum două veri,poate la fel de caldă şi de blândă. Da,raportată la vara aia a mea,pe care mi-aş fi dorit să o strâng în braţe ori de câte ori aş fi avut ocazia. :)

Şi-aş minţi să spun că nu mi-aş dori să îi am aici,lângă mine pe câţiva din oamenii care au alcătuit vara aia petrecută în tricouri albe şi verzi,purtând pantofii mei de piele albă,cu baretă. Cu toate că o simt. Şi încă destul de puternic.
.....................................................
Şi uite cum mă întorc,de undeva de departe,doar pentru a rascoli lucruri ce-mi păreau de mult uitate.
Dar cu toate astea,totu-i ok. Îmi trăiesc secvenţa mea de film,şi-atâta tot. Şi da,iau totul ca pe un întreg. Şi-atunci închid ochii,şi-i cald.

Nimic mai mult

Rufus Wainwright - Hallelujah


Da,ştiu că a trecut ceva vreme de când am fost ultima dată pe-aici. Când am scris ultima postare,eram pe picior de plecare,gânditoare şi puţin temătoare,curioasă şi nerăbdătoare. Acum însă...sunt deja aici,de o lună jumate,tind să cred că mi-e bine şi că îmi place ceea ce fac,şi că totuşi aici e locul unde ar trebui să fiu.
Şi da,pot să spun cu inima deschisă că îmi place. Că sunt într-un loc în care,chiar dacă merg singură pe o alee mărginita de copaci uriaşi,printre frunze aurii,nu mă simt singură. Că sunt într-un loc în care Real-ul mi s-a transformat într-un Tesco şi-o ASDA,şi că mă duc de fiecare dată singură să-mi fac cumparaturile. Şi că pur şi simplu-i Anglia.
Nici măcar nu ştiu dacă ar trebui să mai conteze altceva. Îmi trebuie oare ceva mai mult decât pauza de o oră între cursuri,în care-mi iau de la cafenea o băutură caldă,în pahar de carton cu capac de plastic prin care beau,drumul spre casă privind decoraţiile de Crăciun ce deja împodobesc ferestre şi vitrine,cursuri de fotografie,grafică şi jurnalism,şi ideea că mă aşteaptă cineva acasă în fiecare seară,dându-mi mesaj după mesaj până în momentul în care intru pe uşă?
Nu ştiu...şi tind să cred că nu..
Am însă o certitudine...peretele casei vechi ce-l vedeam pe geam s-a transformat într-o catedrală superba,nişte copaci în culori tomnatice şi dealuri cu căsuţe vechi. Şi că la 2-3 minute de casă am un parc pe care îl ador. Atât.
*
Peste doua zile începe numărătoarea inversă până la plecatul acasă. Mai am încă atât de aşteptat,şi voi ajunge acasă. Nu ştiu dacă vreau,nu ştiu în ce măsură îmi va face bine şi în ce măsură rău,şi nu ştiu cum va fi să plec din nou. Nimic mai mult.

Monolog

Iris & Felicia Filip-De vei pleca



Le voi lua. Pe toate,şi-ncă atâtea. Toate nopţile în care-am zburat,şi toate nopţile-n care am căzut. Toate nopţile-n care...dar ştii ce...nu mai contează...
Sunt nopţile mele,şi-atât.
Şi faptul că le voi lua pe toate e mai mult decât evident...Nu ştiu însă cum îmi voi îngrămădi o viaţă întreagă în două geamantane şi-un ghiozdan.
Regretele...voi încerca să le las acasă. O mare parte din ele,cel puţin. Speranţele,îmi vor încăpea toate-ntr-un buzunar,fiindcă am învăţat,the hard way ce-i drept,să las totul să vină de la sine şi că totul vine atunci când te aştepţi cel mai puţin.
Dezamăgirile,furia şi tot ce-a fost rău vreodată...O să le las undeva la graniţă.Printre căpiţele de fân între Curtici şi Lököshaza,într-un câmp ce ultima dată când am trecut pe-acolo era verde,iar acum probabil îl voi găsi galben.
Amintirile...vor fi strecurate peste tot. În penar,printre caiete,în inelul meu mov,pe gulerul fiecărei cămăşi şi în buzunarul de monezi al fiecărei perechi de blugi.

Visele însă...mi le va aduce ploaia.

Cântec pierdut

Never forgive me,never forget me



Afară-i o vreme ce aminteşte de Londra,iar eu,eu stau cuibărit sub pătura mea moale. O cană cu ceai din care iese uşurel un miros oarecum înţepător de lămâie îmi stă alături,în partea dreaptă. Veioza cu abajur galben,cu franjuri odată jucăuşi,dar acum pur şi simplu melancolici, îmi păzeşte partea stângă a patului,împrăştiind peste toată camera mea lumina caldă ce mi-a fost prieten atâta vreme.
Papucii verzi aşteaptă răbdători ca întotdeauna lângă pat,oftând c-a mai trecut încă o zi.

Iar eu? Eu...sunt singuraticul ce-a trăit în tot acest timp printre ele. Eu sunt singuraticul ce-a fost prieten cu întunericul de catifea şi lumina de mătase ce-şi împărtăşeau în fiecare seară secrete,in sunetul liniştit al frunzelor enorme ce-mi mângâiau fereastra.
Învăluit de lumina-prieten şi de întunericul-duşman, dominat de senzaţia răcoroasă a aşternuturilor, stau şi privesc îngăduitor spre trecut şi plin de speranţă spre viitor.
Sunt aici,în momentul în care deschid ochii şi privesc de jur împrejur. Sunt aici chiar şi când îi închid, şi mi se pare că în dreapta mea stă deja un braduţ de Crăciun cu lumini albastre,toată camera miroase a mentă, fereastra-i brodată de lumini alb-îngheţate iar de undeva,de departe,în aerul de iarnă se-aud colinde.

Iar pe măsură ce condeiul îmi alunecă în mâini,îmi dau seama că întotdeauna voi fi.

Nu contează mările şi ţările pe care le voi străbate,nu contează toate amintirile noi ce-şi vor face timide, sau, dimpotrivă,îndrăzneţe loc în mintea mea singuratică.Fiindcă sufletul meu hoinar se va întoarce întotdeauna în acelaşi loc,în aceeaşi odaie în care odinioară fremăta în zile reci de toamnă,ca şi asta...

Clipele mele,toate-mi stau pictate de timp pe patru pereţi ce-mi ştiu,probabil,fiecare secret,şi mi-ar putea povesti viaţa în orice moment,fără să şovăie.
Liniştea picură de-a lungul tocăriilor,pacea din suflet deja se cuibăreşte şi ea sub pătură,iar zbuciumul, dimpotrivă,rămâne aşezat pe-un scaun,cu mâinile reci.
Ascuns în acest întuneric al meu am întâlnit însă lumina,şi-am dat de veste c-o să plec.



Ştiu însă...că mă voi întoarce.

Paper planes

R.E.M. - Leaving New York



Am renunţat de ceva timp la cuvinte pompoase,epitete şi metafore pentru care trebuia sa îmi adun gândurile timp de câteva secunde,şi apoi să le scriu.
Am renunţat de ceva timp la anumite idei autodistructive,la procese de constiinţa inutile şi la gânduri ce deseori căpătau formă de spirală,în loc de cercurile line ce le simţeam mai demult.
 M-am întors la acele cercuri,şi tind să cred că mi-e mai bine decât îmi aduceam eu aminte.


Şi da,am învăţat să simt simplu. Îmi aduc aminte la fel de clar ca şi cum ar fi fost ieri cât de greu era totul din punctul meu de vedere la un moment dat. Cât de complex era un lucru ce în esenţă e atât de simplu,şi cât de negre erau perioadele ce,cu toate că era clar că nu erau...strălucitoare(urăsc rozul),puteau fi cel mult...gri.
Mă simt însă ok,când văd că nu-mi pare rău.
Chestia asta îmi aminteşte de statusul ăla obsesiv(deşi obsesiv sună rău...şi nu era...) pe care-l aveam într-a noua. Şi deşi de data asta-i generalizat,deşi de data asta nu are o ţintă anume,are oarecum acelaşi impact..
 *Deşi în suflet mi-ai lăsat o urmă adâncă,nu regret,căci am învăţat încet că tot ce mi se întâmplă face parte din mine deci şi o parte din tine mă întregeşte cumva...*

Şi da,probabil că o dată ce m-am împăcat cu mine,am învăţat să mă împac şi cu tot ce ţine de universul ăla al meu...Şi mi-am strâns în braţe vara,ce mi-a dat până la urmă ceea ce credeam că-mi luase,şi-am mai ţinut-o un pic de mână,până când mi-a spus că trebuie să plece...

Amintire cu valuri dintr-o altă călătorie...

The Smiths-How soon is now


Începe să se facă târziu în mine...Uite,s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei...

Acum un an,pe vremea asta,eram în Londra. Exact acum un an am văzut,pentru prima dată,"soldăţeii pufoşi",Parlamentul,Big Ben-ul.
Fix peste o lună,pe vremea asta,voi face ultimele bagaje. Sau poate că doar mă voi gândi la ziua ce urmează. Nu ştiu.
Mai sunt patru săptămâni şi trei zile. Sau o lună. Iar eu nu conştientizez asta nici în ruptul capului.
Şi nici n-o voi realiza până când mă voi urca în tren.

Cert e că...apele ălea se agită iar,şi sunt destul de sigură că nu aşa ar fi trebuit să fie. Apele ălea se agită,iar la cea mai mică mişcare,toate se tulbură şi se depărtează de locul lor.
Sunt conştientă că o să fie bine până la urmă. Întotdeauna e. Indiferent cât de departe e acel "la urmă",şi indiferent ce implică.
Păcat că niciodată nu realizez la momentul respectiv.

Însă deocamdată...nimeni şi nimic nu-mi poate ţine gândul departe de balanţa aia,ce se spune că are grijă ca totul să se compenseze într-un fel sau altul.Nu ştiu de câte ori i-am simţit grija asta.
Nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în compensarea a ceea ce mi se întâmplă mie,nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în ceea ce mi se întamplă mie,comparativ cu ceea ce se întamplă altora.

Şi nu îmi pasă cât de mic e totul. Sau cât de mare. Îmi pasă doar de cât de mică sau cât de mare sunt eu.

Float in space. Drift in time

Spiritualized-Ladies and gentlemen we are floating in space



Mai sunt patru săptămâni şi patru zile. Incredibil,aş putea spune.
Nu îmi vine să cred,e ceva independent de mine,dar totuşi se întâmplă,şi asta cu sau fără voia mea.
Patru săptămâni şi patru zile până la prima zi din restul vieţii mele.

Nici măcar nu îmi vine să cred că aproape toate "New Year's Resolutions" s-au împlinit,într-un fel sau altul,că dintr-un anumit punct de vedere,am primit mai mult decât am cerut,iar din alt punct de vedere încă e un gol,undeva.
Că mai e puţin şi deja mă voi apuca să scriu altele. Că toate constantele mele s-au dus o dată cu vara pe care nici măcar n-am simţit-o,şi că încă sunt departe de a le pierde pe toate.

Da,sunt tot eu aici. Întotdeauna voi fi.