Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit atât de mult să plângă şi n-au putut...
About
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...Read more about me »
"Dumnezeu mi-a dat prea multă fericire. N-am putut s-o cuprind. Mă simţeam ca un copil care încearcă să prindă în palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toată îndârjirea,singurul rezultat previzibil era că,exact ca şi o minge de piele alunecoasă,încăpută pe o mână nepotrivită,fericirea îmi scăpa printre degete. Poate că n-am învăţat niciodată cum s-o prind. Cum să mă arunc peste ea,s-o înnabuş şi să nu-mi mai scape. Sau,poate,mi-a fost teama...Preferam să plâng molcom,cu înghţituri mici,ca şi cum aş fi avut guturai..."
Nu ştiu dacă într-adevăr am avut atâta fericire. Nu ştiu dacă aş fi reuşit să ţin de ea altfel. Ştiu doar că...nu mai sunt pe o bancă aproape îngheţată, povestind într-o noapte cu ceaţă şi cer ca de zăpadă...Şi maci.
Hey you,out there in the cold,getting lonely,getting old,can you feel me? Uite-te bine în jur. Respiră adânc,apoi încearcă să păstrezi în minte fiecare detaliu pe care data trecută îl uitasei.. Priveşte în dreapta ta. Ce vezi? Aceleaşi lucruri pe care le ştii dintotdeauna,ştiu..Biroul,calculatorul,veiozele. Închide însă ochii, şi priveşte din nou în dreapta ta. Spune-mi,acum ce vezi? Da..Îl vezi pe el stând la biroul vechi din lemn, concentrat asupra nu-ştiu-cărui program, şi pe tine în acelaşi loc pe pat,privindu-l şi zâmbind. Nu,nu deschide ochii şi nu scutura capul negând, ştii ca tot ce-a fost acolo va rămâne. Eşti conştientă de asta. Acum priveşte în faţă. Dar ştii ce? N-are rost. M-am răzgândit pe parcurs. Trezeşte-te! Nici măcar nu pot înţelege de ce te-am pus să faci asta în primul rând. Nu ştiu ce simţi tu,dar ştiu că pe mine m-ar răvăşi complet. Pe tine poate te-ar durea,fiindcă tu eşti atât de diferită de mine..Dar nu-i decât o presupunere,nu cred că pot şti ce simţi tu de fapt. Poate că şi pe tine te-a afectat la fel de tare. Iartă-mă. Şi nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te că tu în două zile te întorci acolo unde acum ceva vreme spuneai că eşti fericită. Gândeşte-te că tu te întorci la visul tău,chiar dacă de data asta nu va fi întreg. Dar ştiu că nu-ti pare rău că mi-ai lăsat şi mie o bucăţică din el,aşa-i? Hai,trage din nou aer în piept. Tu de săptămâna viitoare te întorci la viitorul tău. Ştiu că o să-ţi fie dor de mine,dar nu plânge. Şi nu regreta niciun moment că eu rămân acasă să retrăiesc imagine cu imagine şi cadru cu cadru toate amintirile tale. Fii curajoasă şi nu te gândi la mine,eu voi fi bine. Eu sunt construită în aşa fel încât să nu pot uita nimic din ce-a fost,şi să le retraiesc,din nou,şi din nou. Atâta timp cât tu eşti ok,şi eu sunt. Nu-ţi mai face griji,şi nu privi înapoi. Lasă asta în seama mea.. Hai,fugi acum...E timpul!
So I'm gonna go buy a gun and start a war if you tell me something worth fighting for...
5 zile şi intrăm în 2010. Nu ştiu de ce întotdeauna mă raportez la o anumită perioadă de timp,de ce întotdeauna calculez cât timp a mai rămas până când ... , cât timp s-a scurs de când...Nu,nu ştiu.
Citeam acum câteva zile un blog ce spunea că viaţa se întâmpla aici şi acum, şi că nu trebuie să trăim cu speranţa unor evenimente viitoare, fiindcă eventual vom fi dezamăgiţi. Şi nici cu imaginea unor evenimente trecute, fiindcă, până la urmă,ce-a fost a fost, şi nu mai e nimic de făcut în privinţa asta. Nimic mai adevărat.
Deşi atâta timp am gândit aproape identic cu autoarea blogului, nu pot să nu mă-ntreb...Ce se întâmplă totuşi dacă n-ai pentru ce să trăieşti în prezent, şi-atunci nu-ţi mai rămân decât amintiri şi speranţe?
Viaţa a făcut să ne întâlnim pentru prima dată "faţă în faţă" exact în noaptea în care viaţa ei a luat o curbă de 180 de grade,şi-atunci tot ce pentru amândouă fusese până atunci prezent pentru ea s-a transformat în trecut.
Treptat,viaţa mea mi-a arătat şi mie alt drum,şi ceea ce pentru mine fusese prezent a rămas ancorat acolo,însă ca un univers paralel cu care n-am mai interacţionat aproape deloc,până în momentul în care a devenit şi pentru mine trecut. Sub cu totul altă formă,ce-i drept,dar s-a distanţat pe zi ce trecea de tot ceea ce însemnam eu. Dar nu,cert e că aproape niciodată n-am avut motive să trăiesc prezentul.
Până acum 3 luni....când viaţa mea a luat o curbă pe care aş defini-o ca mai mare de 180 de grade dacă aş şti că ar fi fizic posibil. Momentul în care am pus piciorul în tren a fost primul moment din restul vieţii mele. A fost momentul în care nimic din viaţa mea de până atunci n-a mai existat. Iar acum,deşi sunt înapoi aici,schimbarea se simte.
Iar dacă se mai duce acum vreo luptă, nu e decât între propriile mele idei,între concepţii şi percepţii şi nu între vis şi realitate,ca până acum.
Da,probabil că asta a fost una dintre cele mai mari schimbări ale mele de până acum,dar,ţinând cont de faptul că niciodată,dar niciodată n-am anticipat efectul unui anumit eveniment asupra mea,nu se ştie ce se poate întâmpla,din nimic sau nu,în următoarea săptămână,lună sau în următorul an.
Citeam acum câteva minute ale mele "New Year Resolutions" pe 2009. Da,s-au îndeplinit toate într-un fel sau altul. Unele independent de mine,altele nu. Chiar şi alea pe care nu le-am scris. N-am fost nicăieri pe un munte înalt,dar am zburat,şi nu ştiu dacă pot compara senzaţia cu ceva. N-am scris scrisorile,dar am spus tot ce-mi doream în faţă persoanelor respective. Tuturor,mai puţin una din ele. Şi mă întreb şi-acum dacă ar trebui totuşi să scriu scrisoarea aia,ţinând cont că acum n-ar mai putea schimba nimic,înafară probabil doar de parerea mea,în cazul în care ceva ar decurge diferit faţă de cum mă aştept eu.
Iar cât despre 2010,nici nu ştiu. Pare atât de previzibil faţă de 2009,care m-a făcut să îmi pun atâtea întrebări la începutul lui. Cu câteva mici excepţii,îl am creionat perfect în imaginaţie. Şi tind să cred că nu se vor schimba multe faţă de schiţa asta care-o am în minte.
Ce să zic,îmi doresc să scap cu bine de proiecte şi examene, să mă re-maturizez într-o anumita privinţă, fiindcă toată atenţia mea s-a concentrat în ultima vreme pe anumite aspecte,în timp ce pe altele le-am lăsat de-a dreptul baltă,îmi doresc să ajung să fiu mai bună decât sunt acum unde ştiu că pot fi,dar n-am căutat niciodată un motiv concret pentru care nu sunt,şi...atât. Restul,nu-i decât luptă între fizic şi psihic şi între realitate şi refuzul meu de-a conştientiza anumite aspecte ale ei.
..................................................
La un moment dat,de pe pervaz,mi-a sunat telefonul. Un bâzâit scurt. Nu ştiu ce făceam,nu eram atentă. M-a trezit parcă din somn,şi m-am întors. Lângă el,dintr-o cană albă,ieşea abur şi miros de portocală. Pe fundal,atunci,ca şi-acum,Skye Boat Song. Afară,o zi clară de toamnă târzie,o lumină caldă şi mulţi copaci. În depărtare nişte dealuri încă verzi,iar aici,în faţa mea,miros de pământ ud.
Cred că a fost poate pentru prima dată când am avut într-adevăr senzaţia de Anglia, raportată oarecum la o amintire de acum două veri,poate la fel de caldă şi de blândă. Da,raportată la vara aia a mea,pe care mi-aş fi dorit să o strâng în braţe ori de câte ori aş fi avut ocazia. :)
Şi-aş minţi să spun că nu mi-aş dori să îi am aici,lângă mine pe câţiva din oamenii care au alcătuit vara aia petrecută în tricouri albe şi verzi,purtând pantofii mei de piele albă,cu baretă. Cu toate că o simt. Şi încă destul de puternic.
.....................................................
Şi uite cum mă întorc,de undeva de departe,doar pentru a rascoli lucruri ce-mi păreau de mult uitate.
Dar cu toate astea,totu-i ok. Îmi trăiesc secvenţa mea de film,şi-atâta tot. Şi da,iau totul ca pe un întreg. Şi-atunci închid ochii,şi-i cald.
Da,ştiu că a trecut ceva vreme de când am fost ultima dată pe-aici. Când am scris ultima postare,eram pe picior de plecare,gânditoare şi puţin temătoare,curioasă şi nerăbdătoare. Acum însă...sunt deja aici,de o lună jumate,tind să cred că mi-e bine şi că îmi place ceea ce fac,şi că totuşi aici e locul unde ar trebui să fiu.
Şi da,pot să spun cu inima deschisă că îmi place. Că sunt într-un loc în care,chiar dacă merg singură pe o alee mărginita de copaci uriaşi,printre frunze aurii,nu mă simt singură. Că sunt într-un loc în care Real-ul mi s-a transformat într-un Tesco şi-o ASDA,şi că mă duc de fiecare dată singură să-mi fac cumparaturile. Şi că pur şi simplu-i Anglia.
Nici măcar nu ştiu dacă ar trebui să mai conteze altceva. Îmi trebuie oare ceva mai mult decât pauza de o oră între cursuri,în care-mi iau de la cafenea o băutură caldă,în pahar de carton cu capac de plastic prin care beau,drumul spre casă privind decoraţiile de Crăciun ce deja împodobesc ferestre şi vitrine,cursuri de fotografie,grafică şi jurnalism,şi ideea că mă aşteaptă cineva acasă în fiecare seară,dându-mi mesaj după mesaj până în momentul în care intru pe uşă?
Nu ştiu...şi tind să cred că nu..
Am însă o certitudine...peretele casei vechi ce-l vedeam pe geam s-a transformat într-o catedrală superba,nişte copaci în culori tomnatice şi dealuri cu căsuţe vechi. Şi că la 2-3 minute de casă am un parc pe care îl ador. Atât.
*
Peste doua zile începe numărătoarea inversă până la plecatul acasă. Mai am încă atât de aşteptat,şi voi ajunge acasă. Nu ştiu dacă vreau,nu ştiu în ce măsură îmi va face bine şi în ce măsură rău,şi nu ştiu cum va fi să plec din nou. Nimic mai mult.
Le voi lua. Pe toate,şi-ncă atâtea. Toate nopţile în care-am zburat,şi toate nopţile-n care am căzut. Toate nopţile-n care...dar ştii ce...nu mai contează...
Sunt nopţile mele,şi-atât.
Şi faptul că le voi lua pe toate e mai mult decât evident...Nu ştiu însă cum îmi voi îngrămădi o viaţă întreagă în două geamantane şi-un ghiozdan.
Regretele...voi încerca să le las acasă. O mare parte din ele,cel puţin. Speranţele,îmi vor încăpea toate-ntr-un buzunar,fiindcă am învăţat,the hard way ce-i drept,să las totul să vină de la sine şi că totul vine atunci când te aştepţi cel mai puţin.
Dezamăgirile,furia şi tot ce-a fost rău vreodată...O să le las undeva la graniţă.Printre căpiţele de fân între Curtici şi Lököshaza,într-un câmp ce ultima dată când am trecut pe-acolo era verde,iar acum probabil îl voi găsi galben.
Amintirile...vor fi strecurate peste tot. În penar,printre caiete,în inelul meu mov,pe gulerul fiecărei cămăşi şi în buzunarul de monezi al fiecărei perechi de blugi.
Afară-i o vreme ce aminteşte de Londra,iar eu,eu stau cuibărit sub pătura mea moale. O cană cu ceai din care iese uşurel un miros oarecum înţepător de lămâie îmi stă alături,în partea dreaptă. Veioza cu abajur galben,cu franjuri odată jucăuşi,dar acum pur şi simplu melancolici, îmi păzeşte partea stângă a patului,împrăştiind peste toată camera mea lumina caldă ce mi-a fost prieten atâta vreme.
Papucii verzi aşteaptă răbdători ca întotdeauna lângă pat,oftând c-a mai trecut încă o zi.
Iar eu? Eu...sunt singuraticul ce-a trăit în tot acest timp printre ele. Eu sunt singuraticul ce-a fost prieten cu întunericul de catifea şi lumina de mătase ce-şi împărtăşeau în fiecare seară secrete,in sunetul liniştit al frunzelor enorme ce-mi mângâiau fereastra.
Învăluit de lumina-prieten şi de întunericul-duşman, dominat de senzaţia răcoroasă a aşternuturilor, stau şi privesc îngăduitor spre trecut şi plin de speranţă spre viitor.
Sunt aici,în momentul în care deschid ochii şi privesc de jur împrejur. Sunt aici chiar şi când îi închid, şi mi se pare că în dreapta mea stă deja un braduţ de Crăciun cu lumini albastre,toată camera miroase a mentă, fereastra-i brodată de lumini alb-îngheţate iar de undeva,de departe,în aerul de iarnă se-aud colinde.
Iar pe măsură ce condeiul îmi alunecă în mâini,îmi dau seama că întotdeauna voi fi.
Nu contează mările şi ţările pe care le voi străbate,nu contează toate amintirile noi ce-şi vor face timide, sau, dimpotrivă,îndrăzneţe loc în mintea mea singuratică.Fiindcă sufletul meu hoinar se va întoarce întotdeauna în acelaşi loc,în aceeaşi odaie în care odinioară fremăta în zile reci de toamnă,ca şi asta...
Clipele mele,toate-mi stau pictate de timp pe patru pereţi ce-mi ştiu,probabil,fiecare secret,şi mi-ar putea povesti viaţa în orice moment,fără să şovăie.
Liniştea picură de-a lungul tocăriilor,pacea din suflet deja se cuibăreşte şi ea sub pătură,iar zbuciumul, dimpotrivă,rămâne aşezat pe-un scaun,cu mâinile reci.
Ascuns în acest întuneric al meu am întâlnit însă lumina,şi-am dat de veste c-o să plec.
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...
