Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit atât de mult să plângă şi n-au putut...
About
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...Read more about me »
"Dumnezeu mi-a dat prea multă fericire. N-am putut s-o cuprind. Mă simţeam ca un copil care încearcă să prindă în palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toată îndârjirea,singurul rezultat previzibil era că,exact ca şi o minge de piele alunecoasă,încăpută pe o mână nepotrivită,fericirea îmi scăpa printre degete. Poate că n-am învăţat niciodată cum s-o prind. Cum să mă arunc peste ea,s-o înnabuş şi să nu-mi mai scape. Sau,poate,mi-a fost teama...Preferam să plâng molcom,cu înghţituri mici,ca şi cum aş fi avut guturai..."
Nu ştiu dacă într-adevăr am avut atâta fericire. Nu ştiu dacă aş fi reuşit să ţin de ea altfel. Ştiu doar că...nu mai sunt pe o bancă aproape îngheţată, povestind într-o noapte cu ceaţă şi cer ca de zăpadă...Şi maci.
Hey you,out there in the cold,getting lonely,getting old,can you feel me? Uite-te bine în jur. Respiră adânc,apoi încearcă să păstrezi în minte fiecare detaliu pe care data trecută îl uitasei.. Priveşte în dreapta ta. Ce vezi? Aceleaşi lucruri pe care le ştii dintotdeauna,ştiu..Biroul,calculatorul,veiozele. Închide însă ochii, şi priveşte din nou în dreapta ta. Spune-mi,acum ce vezi? Da..Îl vezi pe el stând la biroul vechi din lemn, concentrat asupra nu-ştiu-cărui program, şi pe tine în acelaşi loc pe pat,privindu-l şi zâmbind. Nu,nu deschide ochii şi nu scutura capul negând, ştii ca tot ce-a fost acolo va rămâne. Eşti conştientă de asta. Acum priveşte în faţă. Dar ştii ce? N-are rost. M-am răzgândit pe parcurs. Trezeşte-te! Nici măcar nu pot înţelege de ce te-am pus să faci asta în primul rând. Nu ştiu ce simţi tu,dar ştiu că pe mine m-ar răvăşi complet. Pe tine poate te-ar durea,fiindcă tu eşti atât de diferită de mine..Dar nu-i decât o presupunere,nu cred că pot şti ce simţi tu de fapt. Poate că şi pe tine te-a afectat la fel de tare. Iartă-mă. Şi nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te că tu în două zile te întorci acolo unde acum ceva vreme spuneai că eşti fericită. Gândeşte-te că tu te întorci la visul tău,chiar dacă de data asta nu va fi întreg. Dar ştiu că nu-ti pare rău că mi-ai lăsat şi mie o bucăţică din el,aşa-i? Hai,trage din nou aer în piept. Tu de săptămâna viitoare te întorci la viitorul tău. Ştiu că o să-ţi fie dor de mine,dar nu plânge. Şi nu regreta niciun moment că eu rămân acasă să retrăiesc imagine cu imagine şi cadru cu cadru toate amintirile tale. Fii curajoasă şi nu te gândi la mine,eu voi fi bine. Eu sunt construită în aşa fel încât să nu pot uita nimic din ce-a fost,şi să le retraiesc,din nou,şi din nou. Atâta timp cât tu eşti ok,şi eu sunt. Nu-ţi mai face griji,şi nu privi înapoi. Lasă asta în seama mea.. Hai,fugi acum...E timpul!
So I'm gonna go buy a gun and start a war if you tell me something worth fighting for...
5 zile şi intrăm în 2010. Nu ştiu de ce întotdeauna mă raportez la o anumită perioadă de timp,de ce întotdeauna calculez cât timp a mai rămas până când ... , cât timp s-a scurs de când...Nu,nu ştiu.
Citeam acum câteva zile un blog ce spunea că viaţa se întâmpla aici şi acum, şi că nu trebuie să trăim cu speranţa unor evenimente viitoare, fiindcă eventual vom fi dezamăgiţi. Şi nici cu imaginea unor evenimente trecute, fiindcă, până la urmă,ce-a fost a fost, şi nu mai e nimic de făcut în privinţa asta. Nimic mai adevărat.
Deşi atâta timp am gândit aproape identic cu autoarea blogului, nu pot să nu mă-ntreb...Ce se întâmplă totuşi dacă n-ai pentru ce să trăieşti în prezent, şi-atunci nu-ţi mai rămân decât amintiri şi speranţe?
Viaţa a făcut să ne întâlnim pentru prima dată "faţă în faţă" exact în noaptea în care viaţa ei a luat o curbă de 180 de grade,şi-atunci tot ce pentru amândouă fusese până atunci prezent pentru ea s-a transformat în trecut.
Treptat,viaţa mea mi-a arătat şi mie alt drum,şi ceea ce pentru mine fusese prezent a rămas ancorat acolo,însă ca un univers paralel cu care n-am mai interacţionat aproape deloc,până în momentul în care a devenit şi pentru mine trecut. Sub cu totul altă formă,ce-i drept,dar s-a distanţat pe zi ce trecea de tot ceea ce însemnam eu. Dar nu,cert e că aproape niciodată n-am avut motive să trăiesc prezentul.
Până acum 3 luni....când viaţa mea a luat o curbă pe care aş defini-o ca mai mare de 180 de grade dacă aş şti că ar fi fizic posibil. Momentul în care am pus piciorul în tren a fost primul moment din restul vieţii mele. A fost momentul în care nimic din viaţa mea de până atunci n-a mai existat. Iar acum,deşi sunt înapoi aici,schimbarea se simte.
Iar dacă se mai duce acum vreo luptă, nu e decât între propriile mele idei,între concepţii şi percepţii şi nu între vis şi realitate,ca până acum.
Da,probabil că asta a fost una dintre cele mai mari schimbări ale mele de până acum,dar,ţinând cont de faptul că niciodată,dar niciodată n-am anticipat efectul unui anumit eveniment asupra mea,nu se ştie ce se poate întâmpla,din nimic sau nu,în următoarea săptămână,lună sau în următorul an.
Citeam acum câteva minute ale mele "New Year Resolutions" pe 2009. Da,s-au îndeplinit toate într-un fel sau altul. Unele independent de mine,altele nu. Chiar şi alea pe care nu le-am scris. N-am fost nicăieri pe un munte înalt,dar am zburat,şi nu ştiu dacă pot compara senzaţia cu ceva. N-am scris scrisorile,dar am spus tot ce-mi doream în faţă persoanelor respective. Tuturor,mai puţin una din ele. Şi mă întreb şi-acum dacă ar trebui totuşi să scriu scrisoarea aia,ţinând cont că acum n-ar mai putea schimba nimic,înafară probabil doar de parerea mea,în cazul în care ceva ar decurge diferit faţă de cum mă aştept eu.
Iar cât despre 2010,nici nu ştiu. Pare atât de previzibil faţă de 2009,care m-a făcut să îmi pun atâtea întrebări la începutul lui. Cu câteva mici excepţii,îl am creionat perfect în imaginaţie. Şi tind să cred că nu se vor schimba multe faţă de schiţa asta care-o am în minte.
Ce să zic,îmi doresc să scap cu bine de proiecte şi examene, să mă re-maturizez într-o anumita privinţă, fiindcă toată atenţia mea s-a concentrat în ultima vreme pe anumite aspecte,în timp ce pe altele le-am lăsat de-a dreptul baltă,îmi doresc să ajung să fiu mai bună decât sunt acum unde ştiu că pot fi,dar n-am căutat niciodată un motiv concret pentru care nu sunt,şi...atât. Restul,nu-i decât luptă între fizic şi psihic şi între realitate şi refuzul meu de-a conştientiza anumite aspecte ale ei.
..................................................
La un moment dat,de pe pervaz,mi-a sunat telefonul. Un bâzâit scurt. Nu ştiu ce făceam,nu eram atentă. M-a trezit parcă din somn,şi m-am întors. Lângă el,dintr-o cană albă,ieşea abur şi miros de portocală. Pe fundal,atunci,ca şi-acum,Skye Boat Song. Afară,o zi clară de toamnă târzie,o lumină caldă şi mulţi copaci. În depărtare nişte dealuri încă verzi,iar aici,în faţa mea,miros de pământ ud.
Cred că a fost poate pentru prima dată când am avut într-adevăr senzaţia de Anglia, raportată oarecum la o amintire de acum două veri,poate la fel de caldă şi de blândă. Da,raportată la vara aia a mea,pe care mi-aş fi dorit să o strâng în braţe ori de câte ori aş fi avut ocazia. :)
Şi-aş minţi să spun că nu mi-aş dori să îi am aici,lângă mine pe câţiva din oamenii care au alcătuit vara aia petrecută în tricouri albe şi verzi,purtând pantofii mei de piele albă,cu baretă. Cu toate că o simt. Şi încă destul de puternic.
.....................................................
Şi uite cum mă întorc,de undeva de departe,doar pentru a rascoli lucruri ce-mi păreau de mult uitate.
Dar cu toate astea,totu-i ok. Îmi trăiesc secvenţa mea de film,şi-atâta tot. Şi da,iau totul ca pe un întreg. Şi-atunci închid ochii,şi-i cald.
Am renunţat de ceva timp la cuvinte pompoase,epitete şi metafore pentru care trebuia sa îmi adun gândurile timp de câteva secunde,şi apoi să le scriu.
Am renunţat de ceva timp la anumite idei autodistructive,la procese de constiinţa inutile şi la gânduri ce deseori căpătau formă de spirală,în loc de cercurile line ce le simţeam mai demult.
M-am întors la acele cercuri,şi tind să cred că mi-e mai bine decât îmi aduceam eu aminte.
Şi da,am învăţat să simt simplu. Îmi aduc aminte la fel de clar ca şi cum ar fi fost ieri cât de greu era totul din punctul meu de vedere la un moment dat. Cât de complex era un lucru ce în esenţă e atât de simplu,şi cât de negre erau perioadele ce,cu toate că era clar că nu erau...strălucitoare(urăsc rozul),puteau fi cel mult...gri.
Mă simt însă ok,când văd că nu-mi pare rău.
Chestia asta îmi aminteşte de statusul ăla obsesiv(deşi obsesiv sună rău...şi nu era...) pe care-l aveam într-a noua. Şi deşi de data asta-i generalizat,deşi de data asta nu are o ţintă anume,are oarecum acelaşi impact.. *Deşi în suflet mi-ai lăsat o urmă adâncă,nu regret,căci am învăţat încet că tot ce mi se întâmplă face parte din mine deci şi o parte din tine mă întregeşte cumva...*
Şi da,probabil că o dată ce m-am împăcat cu mine,am învăţat să mă împac şi cu tot ce ţine de universul ăla al meu...Şi mi-am strâns în braţe vara,ce mi-a dat până la urmă ceea ce credeam că-mi luase,şi-am mai ţinut-o un pic de mână,până când mi-a spus că trebuie să plece...
Începe să se facă târziu în mine...Uite,s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei...
Acum un an,pe vremea asta,eram în Londra. Exact acum un an am văzut,pentru prima dată,"soldăţeii pufoşi",Parlamentul,Big Ben-ul. Fix peste o lună,pe vremea asta,voi face ultimele bagaje. Sau poate că doar mă voi gândi la ziua ce urmează. Nu ştiu. Mai sunt patru săptămâni şi trei zile. Sau o lună. Iar eu nu conştientizez asta nici în ruptul capului. Şi nici n-o voi realiza până când mă voi urca în tren.
Cert e că...apele ălea se agită iar,şi sunt destul de sigură că nu aşa ar fi trebuit să fie. Apele ălea se agită,iar la cea mai mică mişcare,toate se tulbură şi se depărtează de locul lor. Sunt conştientă că o să fie bine până la urmă. Întotdeauna e. Indiferent cât de departe e acel "la urmă",şi indiferent ce implică. Păcat că niciodată nu realizez la momentul respectiv.
Însă deocamdată...nimeni şi nimic nu-mi poate ţine gândul departe de balanţa aia,ce se spune că are grijă ca totul să se compenseze într-un fel sau altul.Nu ştiu de câte ori i-am simţit grija asta. Nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în compensarea a ceea ce mi se întâmplă mie,nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în ceea ce mi se întamplă mie,comparativ cu ceea ce se întamplă altora.
Şi nu îmi pasă cât de mic e totul. Sau cât de mare. Îmi pasă doar de cât de mică sau cât de mare sunt eu.
Spiritualized-Ladies and gentlemen we are floating in space
Mai sunt patru săptămâni şi patru zile. Incredibil,aş putea spune. Nu îmi vine să cred,e ceva independent de mine,dar totuşi se întâmplă,şi asta cu sau fără voia mea. Patru săptămâni şi patru zile până la prima zi din restul vieţii mele.
Nici măcar nu îmi vine să cred că aproape toate "New Year's Resolutions" s-au împlinit,într-un fel sau altul,că dintr-un anumit punct de vedere,am primit mai mult decât am cerut,iar din alt punct de vedere încă e un gol,undeva. Că mai e puţin şi deja mă voi apuca să scriu altele. Că toate constantele mele s-au dus o dată cu vara pe care nici măcar n-am simţit-o,şi că încă sunt departe de a le pierde pe toate.
Am putea fi intr-adevar eroi. Am putea fi mari,si-am putea cladi lucruri nemaivazute,nemaiintalnite. Am putea fi eroi,dar si mici in acelasi timp. Mici,dar totusi mareti. Am putea salva suflete. Am putea reda increderea in sine. Am putea cladi visele altora,si ei ne-ar putea cladi noua visele... Am putea sa ne urmam drumul din minte,aruncand pietris in urma noastra,transformandu-l intr-un drum adevarat... Am putea atinge stele,si-am putea sa ne intepam in colturile lor.
Am putea face multe,insa...nu le facem. Iar daca le facem,se prabusesc a doua zi ca si cum n-ar fi fost. Dar...ne ridicam,plini de praf,si ne apucam sa cladim iar visele altora. In speranta ca si ei le vor cladi pe-ale noastre intr-o zi.
E cred ca pentru prima data cand incep sa simt ca parca nu mai am loc aici. Nu mai am loc intr-o tara unde sistemul e la pamant,unde aerul ma strange,ma apasa,ma impinge si apoi ma ridica,doar pentru a ma impinge la loc. N-am ce sa spun decat ca e dezgustator,degradant pentru ei si jignitor in aceeasi masura pentru noi,ceilalti. Stiu ca puteam sa iau mai mult la chimie,stiu ca puteam sa ma mut intr-a doispea la filologie si sa iau bacul cu zece pe linie,stiu ca puteam sa-mi platesc bacul sau sa implor dupa ciorne prin clasa. Dar n-am facut-o.N-am de gand sa mai pun si eu o caramida intr-un zid ce este oricum construit doar pentru a denigra imaginea unei tari ce ar fi avut atatea de oferit si totusi a refuzat de atatea ori orice ocazie de-a o face. Si nu,nu e asta singurul motiv pentru care uneori simt ca nu mai am ce cauta aici. E vorba de vise,idei,conceptii si perceptii,de amintiri,de pasiune si de dorinta. Dar asta e deja alta poveste.
My eyes are sore and they hurt. I don't even want to look in the mirror anymore,fearing what I might see in this particular moment. And yes,ffs,I am afraid. But I know I always land on my feet. And I am just fine. Always have been. Always will be.
Mirabela Dauer,Vasile Seicaru-Dimineti cu ferestre deschise
Yeah. One down,five to go. And the first one taken down with a 10. And taken down classy. Speech,poem,mathematics. Classy. Regardless of the period we're passing through,I think today I finally felt that it actually did came to an end.Reading all those pages and listening to all that songs really gave me that "all things come to an end" feeling eventually.
Yea,I really took a walk down memory lane today,and,for the first time in the last few months it felt somewhat good. It felt good remembering all those warm nights in ninth grade,where it was only me and my black keyboard.And all those cold outside but warm inside nights where the equation included someone else besides me and the old computer. Nah,there's no way I could ever forget. All those nights where I was dreaming to...uhm,nevermind. I know it feels a bit awkward,but watching those windows today I really felt it was the time for me to move on. They've been home to me for four years,and,while staring almost in awe,they seemed to be telling me that,no matter how much I love them,there's no way I could ever come back to them. Not as they used to know me.And no matter how strange it may seem,that home feeling did not leave me until now. Aww damn. But you see...everything I've lived and felt all this time is not coming back. Not even the chilly afternoons spent on that bench,in front of a 10 floor building. Either of the buildings. lol,wtf? two almost identical buildings,with almost the same meaning,in two places at least far from each other. Not even the moments dreaming and planning the best trip of my life so far. Not even the moments painting the cutest green flower I could ever paint on that white wall on that hot summer afternoon. Not even that night where I was listening that song,surrounded by mint flavoured smoke. None of them.
It hurts,but perhaps there will be chances for me to build memories at least as beautiful as those I have by now. But still,I think I shall never forget there are memories that simply won't go away to make room for others.
La inceput am fost eu. Eu si-atat. Eu sus,tot restul lumii undeva jos,ca niste furnici...Si nici macar nu stiu cand a inceput sa fie totul diferit...n-am idee cand am inceput sa ma dizolv si sa ma amestec printre ele...cand am ajuns si eu o furnica printre alte milioane...
Timpul a avut rabdare...timpul a avut infinit de multa rabdare cu mine,fiindca mi se pare ca unele lucruri care imi trec prin fata ochilor ca un diapozitiv continuu s-au petrecut acum doua vieti si inca vreo cateva zile. Timpul a avut mult prea multa rabdare cu mine definindu-mi fiecare zi in parte prin culori,sunete,mirosuri si gusturi.Prin emotii,vise si visuri,trairi si ...fum.
Iar intr-o zi,pe nesimtite,totul a alunecat mai repede decat in ziua dinainte. Si tot asa....Sa fi fost o joi de dimineata,cu soare intrand pe geamul de la bucatarie si perdele fluturand,cand totul a luat-o razna?... Sa fi fost ziua in care n-am mai avut la indemana nici macar un singur cuvant care sa poata da viata unor ganduri mult prea incurcate intre ele sau una din zilele alea de vara in care sufletul meu a ramas agatat?
Nu stiu...si cert e ca...sunt iar intr-una din perioadele alea in care timpul trece pe langa mine fara sa imi mai dea,din cand in cand,cate un semn,iar eu raman undeva intre timp si spatiu,undeva intre ieri si azi,undeva intre aici si acolo... Si nici macar nu regret...imi e doar putin frica...
Imi pare rau de un singur lucru...imi pare rau de perioada asta scurta,in care mi-am revenit un pic din amortirea data pana la urma,de rabdarea infinita a timpului...Imi pare rau ca nimic din tot ce m-a adus in tot timpul asta in prezent nu mai inseamna pentru mine,acum,decat...trecut. Trecut si-atat...
*Stii...poate ca...trecutul asta se va transforma iar in prezent dupa o anumita perioada...dar probabil atunci va fi prea tarziu...poate atunci voi realiza,in sfarsit,ca timpul n-a mai avut rabdare...*
Dintr-un motiv sau altul,de la o vreme ma fascineaza Bruce Springsteen. Si da,e genul ala de senaztie pe care nu pot sa o argumentez nici in ruptul capului. Si nici nu-mi pasa prea tare,sincera sa fiu...
On topic,de ce the day I went crazy? Because...I woke up in a bad mood,felt at least funny all day,been sleepy all day,had a terrible headache that wouldn't go away and then had a bad mood again. And no matter how typical it seems,I still feel this is the day I went crazy. Because yes,this is the day I started laughing for no apparent reason,the day I slipped down some silly stairs pointing ahead and saying "White House",and the day I almost got stuck in a damn elevator. Oh yes,and the day I ate...4 apples.
Mi-e somn si totusi mai e o ora pana la doua. Cred ca am o scuza,tinand cont ca am dormit 4 ore azi noapte si azi la pranz deloc...Fuck,I think I should go to bed. And between you and me,do some other ten million things as important. As putea incepe prin a infileta surubelele de unde s-au desprins. :))
Stupid post. But I just felt like it. End of story. And still a few more screws to go.
Azi,am dat total intamplator peste o melodie...[which you should,of course,listen while reading.]
O stiam de prin clasa 10a,insa o aveam sub forma de track8.mp3. Nu stiu de ce,in momentul in care am ascultat-o,aceasta melodie m-a facut sa revad atatea momente,incat m-am gandit ca ar fi pacat sa n-o postez aici. Habar n-am de ce,de melodia asta,teoretic,nu ma leaga nimic...Insa a fost prima data cand o melodie m-a facut sa ma simt asa... For the moment...just listen and feel it.
It's good to know I am still alive.Well,at least from that point of view...It's good to know that I can still feel that way...I mean,that didn't happen to me for quite some time,and it was definitely odd. Strange enough,I'm in a good mood. Strange,being given some facts lately. Not strange,considering few small things today. Strange again,considering other things,today as well. P.S. Get over it. You shouldn't have pressed the X button. End of story.
Today's tagline: As minti sa spun ca nu regret nimic. Dar iarasi as minti daca as spune ca regret ceva...
Not that anyone was meant to understand. It's just some sort of silly biography. Silly like in those famous cartoons called Silly Symphony. Perhaps it's a silly symphony after all.
I. A fost odata ca niciodata...aur.Si frica. Ora trei,si stralucire. Apoi a fost albastru,crem si verde. Ras si cioburi. Lumina iar apoi intuneric. A fost o portocala si niste ursuleti de jeleu. Telefoane si calculatoare. Galben si rosu in acelasi timp.Rosu aprins. A fost o voce ridicata,iar apoi tacere. "Denver" si-albastru stralucitor. Some sort of "energy" and bubble gum. Taxi,taxi,taxi. Then long live text messages. Smileys. Soare,verde,gri. "D12".Canon Powershot A410. 8 negru. Servetel,vineri. Munte si ploaie. Povestea unui felinar. Valuri,soare cald si septembrie.
II. Chimie.Camasa alba si cravata. Canon din nou,alb si verde. Zambet,mirare si some sort of smug. Intuneric,iar. Gol si fum. Bob de strugure. "She never took the train alone,she hated being on her own..". "M.D.A". Ballade pour Adeline. Ploaie. Alb,rosu si albastru. Flacara. Puf. Cioburi din nou,si frig.Mult frig. "Un loc indeajuns de frumos incat.." . Samsung. Save the last dance. Chip de inger. Scari si Sprite. Zece. Soare. Alb si rosu din nou."Please baby wait for me". English. 50. Buffalo. One step closer. Soare iar..De data asta mai mult,mult mai mult. Free hugs. Iris. ":)". Parc. Sepia. Alb,si Mario. Biologie, and some sort of beginning that I was completely unaware of and that proved to be a beginning about two years later. Vara,soare,mare:). Verde. The best of the best. Doar un mesaj,for heaven's sake. Niva,Fanta,Andrada. Ha!(probabil singurele repere "palpabile" by now:P). Institut. Marks & Spencer. For the moment,blank.
I still can't believe that it's winter. Someone pinch me,tell me it's almost mid january and there are 5 months left. I have a strange summer feeling lately,that tends to become bothering eventually. I mean,I guess not the feeling is the one bothering me,but the fact that it keeps resembling an unreachable,distant time of my life.It's a very odd mix made of last summer and a summer four years ago. Now,that I think of it,they complete each other in the most unusual way. But then again,that's another story.
I feel stuck in some summer days like the guy in Groundhog's Day. But for a totally different reason. I think I do not have anything to change. Whether it's some sort of funny mechanism of self defense, or just a tiny bit of an obssesion,I don't know yet. The only fact still standing is that it's there. It's a time loop that just won't bother to leave me alone,bugging me probably until next summer. It's funny it never happened to me before. Being stuck for such a long period of time in the same mix of memories and uncertain images and details makes me wonder what on earth happened. I don't know what happened and why,but I have a certain hunch that I don't even want to.
For unknown reasons,I just can't stop loving summertime. Until now,I was unable to choose my favourite season. Perhaps I couldn't award summer that prize,but it's by far the season that I miss the most. At least now. I love summer because it's quiet. It's too hot to be noisy. I like that afternoon quiet,when everything sleeps under the incredible heat and because my knees and ankles don't hurt during summer. I love summer because of the juice comming out from a huge watermelon and because of the early sunrises. And because of my white leather shoes that I miss so. I love summer for its peaceful nights.
Ok,obviously something is wrong. E a 3a postare in decurs de 3 zile...But oh well,instead of complaining I might as well enjoy it. Am vrut blogul asta. Si inca il vreau. Si totusi,e a 3a zi consecutiva in care am ceva de spus. Yee-haw.
Vacanta de iarna,de cele mai multe ori,inseamna zile de leneveala. Sunt sarbatori,e lume ocupata,lume plecata din oras. Deci,leneveala sa fie. Iar leneveala,inseamna,prin definitie,in cazul meu cel putin,idei multe si aiurea. I rule. Yay. Chestia asta imi aminteste de citatul ala genial al lui Troy. Sau al lui Caroline Graham. Oh well,in definitiv tot al lui Troy era. "Start doing that sort of thing,he'd say,and you'd got a woman with too much time on her hands. And women with too much time on their hands get into trouble. Known fact." Good point you've got there,mate :D Prea mult timp liber in cazul unei femei inseamna mult timp de gandire. Deci,trouble. Anyway,inafara diverselor idei crete pe care le-am avut,am reusit sa "tes" si some New Year resolutions. Pe care mi-as dori destul de mult sa le si implinesc.
1.Vreau la munte. La un munte inalt,gen Poiana Brasov. Trebuie sa ajung acolo din nou,mi-am promis. Am gasit in sfarsit acel loc suficient de frumos incat.... :). Trebuie doar sa-l mai vad o data.Cel putin. 2. Vreau sa invat sa profit la maxim de camera mea. As putea incepe prin a citi manualul. 3. Mai vreau o zi ca 8 iulie 2007. Cu aceeasi persoana :P [Need a reminder? This picture speaks for itself]
4. Vreau neaparat sa scriu 2-3 scrisori. Cu anumite lucruri pe care nu le-am spus pe parcursul a un an,doi si regret. Doar ca acum e prea tarziu. Vreau sa le scriu si sa le trimit cu o zi,doua inainte sa plec. 5. Poate ca vreau si la mare pana la urma,cine stie? 6. Vreau 5 la mate la bac :)) Si medie peste 8,dar aia sort of goes without saying. 7. Vreau sa devin crafty during the summer. Cam ceea ce am inceput vara trecuta. Crafts are cute :D 8. Vreau o toamna la fel de plina si de aurie ca cea a lui 2005 si o primavara la fel de verde si de luminoasa ca a lui 2006.O iarna alba si pufoasa ca a lui 2007 si o vara linistita ca a lui 2008. 9. Si nu,lista nu se termina aici. But that's kinda my business. Restul...e sort of private :D 10.Am vrut neaparat sa fie 10,deci uite inca una. Vreau sa ma tin de blog. It migh help later :) Even more than I imagine.
Dap,that's about it. In linii mari,vreau multe. Mai importante,mai copilaroase,mai colorate. But I guess those are sort of up to myself. Some of them,really. But I guess that's why I said "sort of".
By the way,listen this while reading. If you read it already,press play and then read it again. :))
Imi pare rau ca n-am mai scris aici de ceva vreme. Motive? Daca le-as cauta,sunt sigura ca as gasi enorm de multe.Poate ca doar nu vreau. N-am nici cea mai vaga idee de ce m-am intors aici. M-a lovit acum cateva zile,cand am vrut sa scriu some new year resolutions,un bilant al lui 2008 si alte cateva aiureli.Habar n-am ce s-a inatmplat.
2008 a fost un an foarte complex. Complex si-atat. Per total,a fost ok. Daca aduni,scazi,inmultesti si mai faci niste calcule,cred ca iese totusi ok. Asta pentru cateva zile la superlativ care au schimbat tot semnul ecuatiei.
A fost anul in care am invatat ca,la un moment dat,nimeni si nimic nu te poate ridica odata ce-ai atins fundul prapastiei,si anul in care am invatat sa ascult linistea. Si s-o simt. A fost anul care m-a invatat sa sper,sa numar zile,sa fiu copil,si sa demonstrez ca totusi nu-s. (It was a year that made me take the most important decision of my life so far.Decision that I've come to love and hate at the same time..A decision that worries me sick and makes me happy at the same time. .But shh.that's our little secret) A fost anul in care am invatat ca totusi pot sa ma ridic,dar ca sunt suficient de fraiera incat sa n-o fac.
Ce va fi in 2009? Nu stiu. Om trai si-om vedea. For the moment, I just don't feel like thinking at 2009. 2009 e anul in care fac 19 ani. Anul in care o sa depasesc 18,varsta la care inca eram mica. Anul in care termin liceul,si anul in care dau bacul...Anul in care o sa merg la facultate,indiferent ce implica asta. Mai departe nu mai continui,ca mi-e frica sa nu pasesc pe un taram pe care nu am voie sa calc inca. I shall see further on. Pana una,alta...La multi ani,2009!
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...
