Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit atât de mult să plângă şi n-au putut...
About
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...Read more about me »
"Dumnezeu mi-a dat prea multă fericire. N-am putut s-o cuprind. Mă simţeam ca un copil care încearcă să prindă în palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toată îndârjirea,singurul rezultat previzibil era că,exact ca şi o minge de piele alunecoasă,încăpută pe o mână nepotrivită,fericirea îmi scăpa printre degete. Poate că n-am învăţat niciodată cum s-o prind. Cum să mă arunc peste ea,s-o înnabuş şi să nu-mi mai scape. Sau,poate,mi-a fost teama...Preferam să plâng molcom,cu înghţituri mici,ca şi cum aş fi avut guturai..."
Nu ştiu dacă într-adevăr am avut atâta fericire. Nu ştiu dacă aş fi reuşit să ţin de ea altfel. Ştiu doar că...nu mai sunt pe o bancă aproape îngheţată, povestind într-o noapte cu ceaţă şi cer ca de zăpadă...Şi maci.
Hey you,out there in the cold,getting lonely,getting old,can you feel me? Uite-te bine în jur. Respiră adânc,apoi încearcă să păstrezi în minte fiecare detaliu pe care data trecută îl uitasei.. Priveşte în dreapta ta. Ce vezi? Aceleaşi lucruri pe care le ştii dintotdeauna,ştiu..Biroul,calculatorul,veiozele. Închide însă ochii, şi priveşte din nou în dreapta ta. Spune-mi,acum ce vezi? Da..Îl vezi pe el stând la biroul vechi din lemn, concentrat asupra nu-ştiu-cărui program, şi pe tine în acelaşi loc pe pat,privindu-l şi zâmbind. Nu,nu deschide ochii şi nu scutura capul negând, ştii ca tot ce-a fost acolo va rămâne. Eşti conştientă de asta. Acum priveşte în faţă. Dar ştii ce? N-are rost. M-am răzgândit pe parcurs. Trezeşte-te! Nici măcar nu pot înţelege de ce te-am pus să faci asta în primul rând. Nu ştiu ce simţi tu,dar ştiu că pe mine m-ar răvăşi complet. Pe tine poate te-ar durea,fiindcă tu eşti atât de diferită de mine..Dar nu-i decât o presupunere,nu cred că pot şti ce simţi tu de fapt. Poate că şi pe tine te-a afectat la fel de tare. Iartă-mă. Şi nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te că tu în două zile te întorci acolo unde acum ceva vreme spuneai că eşti fericită. Gândeşte-te că tu te întorci la visul tău,chiar dacă de data asta nu va fi întreg. Dar ştiu că nu-ti pare rău că mi-ai lăsat şi mie o bucăţică din el,aşa-i? Hai,trage din nou aer în piept. Tu de săptămâna viitoare te întorci la viitorul tău. Ştiu că o să-ţi fie dor de mine,dar nu plânge. Şi nu regreta niciun moment că eu rămân acasă să retrăiesc imagine cu imagine şi cadru cu cadru toate amintirile tale. Fii curajoasă şi nu te gândi la mine,eu voi fi bine. Eu sunt construită în aşa fel încât să nu pot uita nimic din ce-a fost,şi să le retraiesc,din nou,şi din nou. Atâta timp cât tu eşti ok,şi eu sunt. Nu-ţi mai face griji,şi nu privi înapoi. Lasă asta în seama mea.. Hai,fugi acum...E timpul!
So I'm gonna go buy a gun and start a war if you tell me something worth fighting for...
5 zile şi intrăm în 2010. Nu ştiu de ce întotdeauna mă raportez la o anumită perioadă de timp,de ce întotdeauna calculez cât timp a mai rămas până când ... , cât timp s-a scurs de când...Nu,nu ştiu.
Citeam acum câteva zile un blog ce spunea că viaţa se întâmpla aici şi acum, şi că nu trebuie să trăim cu speranţa unor evenimente viitoare, fiindcă eventual vom fi dezamăgiţi. Şi nici cu imaginea unor evenimente trecute, fiindcă, până la urmă,ce-a fost a fost, şi nu mai e nimic de făcut în privinţa asta. Nimic mai adevărat.
Deşi atâta timp am gândit aproape identic cu autoarea blogului, nu pot să nu mă-ntreb...Ce se întâmplă totuşi dacă n-ai pentru ce să trăieşti în prezent, şi-atunci nu-ţi mai rămân decât amintiri şi speranţe?
Viaţa a făcut să ne întâlnim pentru prima dată "faţă în faţă" exact în noaptea în care viaţa ei a luat o curbă de 180 de grade,şi-atunci tot ce pentru amândouă fusese până atunci prezent pentru ea s-a transformat în trecut.
Treptat,viaţa mea mi-a arătat şi mie alt drum,şi ceea ce pentru mine fusese prezent a rămas ancorat acolo,însă ca un univers paralel cu care n-am mai interacţionat aproape deloc,până în momentul în care a devenit şi pentru mine trecut. Sub cu totul altă formă,ce-i drept,dar s-a distanţat pe zi ce trecea de tot ceea ce însemnam eu. Dar nu,cert e că aproape niciodată n-am avut motive să trăiesc prezentul.
Până acum 3 luni....când viaţa mea a luat o curbă pe care aş defini-o ca mai mare de 180 de grade dacă aş şti că ar fi fizic posibil. Momentul în care am pus piciorul în tren a fost primul moment din restul vieţii mele. A fost momentul în care nimic din viaţa mea de până atunci n-a mai existat. Iar acum,deşi sunt înapoi aici,schimbarea se simte.
Iar dacă se mai duce acum vreo luptă, nu e decât între propriile mele idei,între concepţii şi percepţii şi nu între vis şi realitate,ca până acum.
Da,probabil că asta a fost una dintre cele mai mari schimbări ale mele de până acum,dar,ţinând cont de faptul că niciodată,dar niciodată n-am anticipat efectul unui anumit eveniment asupra mea,nu se ştie ce se poate întâmpla,din nimic sau nu,în următoarea săptămână,lună sau în următorul an.
Citeam acum câteva minute ale mele "New Year Resolutions" pe 2009. Da,s-au îndeplinit toate într-un fel sau altul. Unele independent de mine,altele nu. Chiar şi alea pe care nu le-am scris. N-am fost nicăieri pe un munte înalt,dar am zburat,şi nu ştiu dacă pot compara senzaţia cu ceva. N-am scris scrisorile,dar am spus tot ce-mi doream în faţă persoanelor respective. Tuturor,mai puţin una din ele. Şi mă întreb şi-acum dacă ar trebui totuşi să scriu scrisoarea aia,ţinând cont că acum n-ar mai putea schimba nimic,înafară probabil doar de parerea mea,în cazul în care ceva ar decurge diferit faţă de cum mă aştept eu.
Iar cât despre 2010,nici nu ştiu. Pare atât de previzibil faţă de 2009,care m-a făcut să îmi pun atâtea întrebări la începutul lui. Cu câteva mici excepţii,îl am creionat perfect în imaginaţie. Şi tind să cred că nu se vor schimba multe faţă de schiţa asta care-o am în minte.
Ce să zic,îmi doresc să scap cu bine de proiecte şi examene, să mă re-maturizez într-o anumita privinţă, fiindcă toată atenţia mea s-a concentrat în ultima vreme pe anumite aspecte,în timp ce pe altele le-am lăsat de-a dreptul baltă,îmi doresc să ajung să fiu mai bună decât sunt acum unde ştiu că pot fi,dar n-am căutat niciodată un motiv concret pentru care nu sunt,şi...atât. Restul,nu-i decât luptă între fizic şi psihic şi între realitate şi refuzul meu de-a conştientiza anumite aspecte ale ei.
Începe să se facă târziu în mine...Uite,s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei...
Acum un an,pe vremea asta,eram în Londra. Exact acum un an am văzut,pentru prima dată,"soldăţeii pufoşi",Parlamentul,Big Ben-ul. Fix peste o lună,pe vremea asta,voi face ultimele bagaje. Sau poate că doar mă voi gândi la ziua ce urmează. Nu ştiu. Mai sunt patru săptămâni şi trei zile. Sau o lună. Iar eu nu conştientizez asta nici în ruptul capului. Şi nici n-o voi realiza până când mă voi urca în tren.
Cert e că...apele ălea se agită iar,şi sunt destul de sigură că nu aşa ar fi trebuit să fie. Apele ălea se agită,iar la cea mai mică mişcare,toate se tulbură şi se depărtează de locul lor. Sunt conştientă că o să fie bine până la urmă. Întotdeauna e. Indiferent cât de departe e acel "la urmă",şi indiferent ce implică. Păcat că niciodată nu realizez la momentul respectiv.
Însă deocamdată...nimeni şi nimic nu-mi poate ţine gândul departe de balanţa aia,ce se spune că are grijă ca totul să se compenseze într-un fel sau altul.Nu ştiu de câte ori i-am simţit grija asta. Nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în compensarea a ceea ce mi se întâmplă mie,nu ştiu dacă am simţit-o vreodată,reflectată în ceea ce mi se întamplă mie,comparativ cu ceea ce se întamplă altora.
Şi nu îmi pasă cât de mic e totul. Sau cât de mare. Îmi pasă doar de cât de mică sau cât de mare sunt eu.
My eyes are sore and they hurt. I don't even want to look in the mirror anymore,fearing what I might see in this particular moment. And yes,ffs,I am afraid. But I know I always land on my feet. And I am just fine. Always have been. Always will be.
Mirabela Dauer,Vasile Seicaru-Dimineti cu ferestre deschise
Yeah. One down,five to go. And the first one taken down with a 10. And taken down classy. Speech,poem,mathematics. Classy. Regardless of the period we're passing through,I think today I finally felt that it actually did came to an end.Reading all those pages and listening to all that songs really gave me that "all things come to an end" feeling eventually.
Yea,I really took a walk down memory lane today,and,for the first time in the last few months it felt somewhat good. It felt good remembering all those warm nights in ninth grade,where it was only me and my black keyboard.And all those cold outside but warm inside nights where the equation included someone else besides me and the old computer. Nah,there's no way I could ever forget. All those nights where I was dreaming to...uhm,nevermind. I know it feels a bit awkward,but watching those windows today I really felt it was the time for me to move on. They've been home to me for four years,and,while staring almost in awe,they seemed to be telling me that,no matter how much I love them,there's no way I could ever come back to them. Not as they used to know me.And no matter how strange it may seem,that home feeling did not leave me until now. Aww damn. But you see...everything I've lived and felt all this time is not coming back. Not even the chilly afternoons spent on that bench,in front of a 10 floor building. Either of the buildings. lol,wtf? two almost identical buildings,with almost the same meaning,in two places at least far from each other. Not even the moments dreaming and planning the best trip of my life so far. Not even the moments painting the cutest green flower I could ever paint on that white wall on that hot summer afternoon. Not even that night where I was listening that song,surrounded by mint flavoured smoke. None of them.
It hurts,but perhaps there will be chances for me to build memories at least as beautiful as those I have by now. But still,I think I shall never forget there are memories that simply won't go away to make room for others.
Oh,blogul...Aceasta mareata inventie care rapeste pe zi ce trece cat mai multe suflete nevinovate din lumea reala...
Am auzit ca sa-ti faci un blog este trendi.Pai,tot ce-i posibil...Oricum,dupa umila mea parere,blogul poate servi la mai multe,de la reclame la tenisi pana la plangeri si lamentari inutile,sau remarci acide la adresa spiritului de turma.Ce va fi si`n al meu,pai...asta nu stiu inca nici eu...
Si ca tot venise vorba de 2 a.m. philosophy,ati observat ca cele mai marete idei apar atunci cand te-astepti mai putin?Ca de exemplu,la ora doua noaptea? Daca as sta sa analizez din punct de vedere psihologic,se poate spune ca-i relativ normal...depinde de notiunea de normal a fiecaruia,probabil... Idei si reflectii asupra zilei ce tocmai a trecut apar seara,inainte de culcare...(aprox.egal cu ora doua,din punctul meu de vedere).Idei in ce te imbraci a doua zi,sau recapitulare pentru teza la romana,se intampla,evident,in jurul orei doua.Cele mai multe stelute la Conquiztador se castiga la...ghiciti ce ora? Doua.
Si-atunci cum ai putea sa nu-ti numesti acest caietel virtual 2am philosophy,cand totul,dar absolut totul,asta incluzand mult mai mult decat filozofii,se intampla in jurul orei doua?
P.S. E 1 si 5 minute.Mai e pana la doua.Daca primul post pare neinspirat,aceasta-i cauza.
P.P.S. Am maine teza la romana si nu stiu Luceafarul.Sondaj de opinie: Pentru ca nu l-am invatat la ora doua,sau pentru ca,asteptand ora doua m-am hotarat sa-i scriu o epopee,pana am pierdut esentialul? Yaawn.
Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...
