Tu care-ai stat s-asculţi trecerea mea prin ploaie,prin vânt şi mai departe,în taina desluşită a vârstei vegetale la marginea luminii,vei ştii să spui ce am fost...
R.E.M. - Leaving New York
Am renunţat de ceva timp la cuvinte pompoase,epitete şi metafore pentru care trebuia sa îmi adun gândurile timp de câteva secunde,şi apoi să le scriu.
Am renunţat de ceva timp la anumite idei autodistructive,la procese de constiinţa inutile şi la gânduri ce deseori căpătau formă de spirală,în loc de cercurile line ce le simţeam mai demult.
M-am întors la acele cercuri,şi tind să cred că mi-e mai bine decât îmi aduceam eu aminte.
Şi da,am învăţat să simt simplu. Îmi aduc aminte la fel de clar ca şi cum ar fi fost ieri cât de greu era totul din punctul meu de vedere la un moment dat. Cât de complex era un lucru ce în esenţă e atât de simplu,şi cât de negre erau perioadele ce,cu toate că era clar că nu erau...strălucitoare(urăsc rozul),puteau fi cel mult...gri.
Mă simt însă ok,când văd că nu-mi pare rău.
Chestia asta îmi aminteşte de statusul ăla obsesiv(deşi obsesiv sună rău...şi nu era...) pe care-l aveam într-a noua. Şi deşi de data asta-i generalizat,deşi de data asta nu are o ţintă anume,are oarecum acelaşi impact..
*Deşi în suflet mi-ai lăsat o urmă adâncă,nu regret,căci am învăţat încet că tot ce mi se întâmplă face parte din mine deci şi o parte din tine mă întregeşte cumva...*
Şi da,probabil că o dată ce m-am împăcat cu mine,am învăţat să mă împac şi cu tot ce ţine de universul ăla al meu...Şi mi-am strâns în braţe vara,ce mi-a dat până la urmă ceea ce credeam că-mi luase,şi-am mai ţinut-o un pic de mână,până când mi-a spus că trebuie să plece...
