Monolog

Iris & Felicia Filip-De vei pleca



Le voi lua. Pe toate,şi-ncă atâtea. Toate nopţile în care-am zburat,şi toate nopţile-n care am căzut. Toate nopţile-n care...dar ştii ce...nu mai contează...
Sunt nopţile mele,şi-atât.
Şi faptul că le voi lua pe toate e mai mult decât evident...Nu ştiu însă cum îmi voi îngrămădi o viaţă întreagă în două geamantane şi-un ghiozdan.
Regretele...voi încerca să le las acasă. O mare parte din ele,cel puţin. Speranţele,îmi vor încăpea toate-ntr-un buzunar,fiindcă am învăţat,the hard way ce-i drept,să las totul să vină de la sine şi că totul vine atunci când te aştepţi cel mai puţin.
Dezamăgirile,furia şi tot ce-a fost rău vreodată...O să le las undeva la graniţă.Printre căpiţele de fân între Curtici şi Lököshaza,într-un câmp ce ultima dată când am trecut pe-acolo era verde,iar acum probabil îl voi găsi galben.
Amintirile...vor fi strecurate peste tot. În penar,printre caiete,în inelul meu mov,pe gulerul fiecărei cămăşi şi în buzunarul de monezi al fiecărei perechi de blugi.

Visele însă...mi le va aduce ploaia.

Cântec pierdut

Never forgive me,never forget me



Afară-i o vreme ce aminteşte de Londra,iar eu,eu stau cuibărit sub pătura mea moale. O cană cu ceai din care iese uşurel un miros oarecum înţepător de lămâie îmi stă alături,în partea dreaptă. Veioza cu abajur galben,cu franjuri odată jucăuşi,dar acum pur şi simplu melancolici, îmi păzeşte partea stângă a patului,împrăştiind peste toată camera mea lumina caldă ce mi-a fost prieten atâta vreme.
Papucii verzi aşteaptă răbdători ca întotdeauna lângă pat,oftând c-a mai trecut încă o zi.

Iar eu? Eu...sunt singuraticul ce-a trăit în tot acest timp printre ele. Eu sunt singuraticul ce-a fost prieten cu întunericul de catifea şi lumina de mătase ce-şi împărtăşeau în fiecare seară secrete,in sunetul liniştit al frunzelor enorme ce-mi mângâiau fereastra.
Învăluit de lumina-prieten şi de întunericul-duşman, dominat de senzaţia răcoroasă a aşternuturilor, stau şi privesc îngăduitor spre trecut şi plin de speranţă spre viitor.
Sunt aici,în momentul în care deschid ochii şi privesc de jur împrejur. Sunt aici chiar şi când îi închid, şi mi se pare că în dreapta mea stă deja un braduţ de Crăciun cu lumini albastre,toată camera miroase a mentă, fereastra-i brodată de lumini alb-îngheţate iar de undeva,de departe,în aerul de iarnă se-aud colinde.

Iar pe măsură ce condeiul îmi alunecă în mâini,îmi dau seama că întotdeauna voi fi.

Nu contează mările şi ţările pe care le voi străbate,nu contează toate amintirile noi ce-şi vor face timide, sau, dimpotrivă,îndrăzneţe loc în mintea mea singuratică.Fiindcă sufletul meu hoinar se va întoarce întotdeauna în acelaşi loc,în aceeaşi odaie în care odinioară fremăta în zile reci de toamnă,ca şi asta...

Clipele mele,toate-mi stau pictate de timp pe patru pereţi ce-mi ştiu,probabil,fiecare secret,şi mi-ar putea povesti viaţa în orice moment,fără să şovăie.
Liniştea picură de-a lungul tocăriilor,pacea din suflet deja se cuibăreşte şi ea sub pătură,iar zbuciumul, dimpotrivă,rămâne aşezat pe-un scaun,cu mâinile reci.
Ascuns în acest întuneric al meu am întâlnit însă lumina,şi-am dat de veste c-o să plec.



Ştiu însă...că mă voi întoarce.